Pe 24 februarie, tradiția românească și calendarul creștin-ortodox se întâlnesc într-un mod spectaculos, aducând împreună două lumi aparent diferite, dar profund legate prin simbol: iubirea și jertfa, primăvara și pocăința, bucuria tinereții și solemnitatea credinței. Este o zi cu dublă semnificație, în care spiritualitatea populară îl sărbătorește pe Dragobete, zeul tinereții și al iubirii, iar Biserica Ortodoxă prăznuiește „Întâia și a doua aflare a Capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul”.
Această suprapunere creează un contrast puternic și fascinant între dimensiunea mitologică a iubirii pământești și dimensiunea profund spirituală a pocăinței și a sacrificiului.
Calendar 24 februarie 2026. Sărbătoare mare. Ce nu ai voie să faci ca să-ți meargă bine tot anul
În calendarul ortodox, ziua de 24 februarie este dedicată aflării capului Sfântului Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului. În tradiția greco-catolică și romano-catolică, data este marcată diferit, însă pentru credincioșii ortodocși, aceasta rămâne o zi de mare încărcătură spirituală.
Sfântul Ioan Botezătorul a fost glasul care a strigat în pustia Iordanului, chemând oamenii la pocăință, post și rugăciune. El a pregătit calea Mântuitorului, îndemnând la mărturisirea păcatelor și la o întoarcere sinceră către Dumnezeu. În vremea sa, Galileea era condusă de Irod Antipa, care a stârnit indignarea prorocului prin relația sa cu Irodiada, soția fratelui său Filip. Această legătură era considerată neîngăduită potrivit legii.
Ioan l-a mustrat public pe Irod, spunându-i: „Nu-ți este îngăduit să ții pe femeia fratelui tău” (Marcu 6, 18). Pentru această îndrăzneală, a fost aruncat în temnița cetății Sevastia din Samaria. Acolo, din ordinul lui Irod, a fost decapitat în timp ce se ruga. Trupul i-a fost îngropat în taină de ucenici, însă capul a fost ascuns de Irodiada.
Istoria consemnează că, în timpul cruciadelor, în anul 1204, o parte din moaștele capului Sfântului Ioan Botezătorul au fost duse din Constantinopol în Franța, la Amiens, unde se păstrează, potrivit tradiției, până în prezent.
Dragobetele – sărbătoarea iubirii la români
În aceeași zi, tradiția populară românească celebrează Dragobetele, considerat zeu al iubirii, al veseliei și al reînnoirii naturii. Sărbătoarea este specifică mai ales zonelor din sudul țării – Oltenia, Muntenia și parțial Dobrogea – unde obiceiurile s-au păstrat mai pregnant.
În unele legende, Dragobetele era fiul Babei Dochia, simbol al iernii care se stinge. În alte tradiții, cu rădăcini dacice, el este văzut ca un zeu al dragostei și al primăverii. De-a lungul timpului, imaginea sa s-a transformat în folclor, devenind „zânul dragostei”, protector al îndrăgostiților și al naturii care renaște.
Etnografii arată că Dragobetele era perceput ca un zeu pețitor, un fel de naș cosmic care oficia în cer nunta animalelor la început de primăvară. Din această simbolistică s-a născut și una dintre cele mai cunoscute denumiri ale zilei: „Logodna păsărilor”.
Logodna păsărilor – simbolul iubirii care durează
Se credea că, pe 24 februarie, păsările își aleg perechea și încep să-și construiască cuiburile. Dacă o pasăre nu își găsea perechea în această zi, rămânea stingheră până la anul următor. Aceeași credință era aplicată simbolic și tinerilor din sat.
Profesorul Ion Ghinoiu, în lucrarea „Sărbătorile la români”, arată că această zi avea rolul de a consolida relațiile dintre tineri și de a încuraja formarea cuplurilor. Dragobetele era garantul unei iubiri trainice, asemenea legăturii dintre păsările „logodite” în prag de primăvară.
Obiceiuri din lumea satului
În dimineața zilei de 24 februarie, tinerii ieșeau din sat către pădure sau câmp. Acolo organizau hore, cântau și se îmbrățișau, marcând simbolic începutul unui nou ciclu al vieții. Fetele adunau primele flori de primăvară – viorele și tămâioare – pe care le păstrau până la Sânziene, când le aruncau pe o apă curgătoare.
Se spunea că fetele care nu respectau obiceiul riscau să rămână nelogodite. Expresia „Dragobetele sărută fetele!” sintetiza spiritul vesel și optimist al sărbătorii.
Ritualuri de frumusețe și apa din zăpadă
Un alt obicei fascinant era legat de zăpada netopită până la 24 februarie. Fetele și nevestele tinere adunau zăpada, o topeau și păstrau apa pentru a se spăla în anumite momente din an, crezând că astfel își vor păstra frumusețea și prospețimea.
Se considera că sărbătoarea trebuie ținută cu sfințenie. Dacă Dragobetele era ignorat, se spunea că tinerii nu se vor îndrăgosti în acel an.
Februarie – cap de primăvară
Etnologul Doina Ișfănoni explică faptul că, în vechile calendare, februarie era ultima lună de iarnă, iar ziua de 24 era numită „cap de primăvară”. Aceasta marca începutul anului agricol și momentul simbolic al ieșirii ursului din bârlog.
Prin obiceiuri și ritualuri, oamenii anunțau sfârșitul iernii și renașterea naturii. Dragobetele era asociat cu pragul dintre anotimpuri, cu trecerea din vechi în nou.
În literatura de specialitate, Dragobetele este comparat cu Eros sau Cupidon, simboluri universale ale iubirii. Însă în panteonul românesc, el păstrează o notă distinctă: este vesel, plin de energie, apropiat de oameni și profund legat de ciclurile naturii.
Superstiții și interdicții
Ziua de 24 februarie era însoțită de numeroase interdicții. Nu se cosea, nu se spăla rufe, nu se mergea la câmp și nu se făceau munci grele, pentru a evita „pociturile” și necazurile. În schimb, se făcea curățenie în gospodărie, pentru ca sporul să vină în zilele următoare.
Participarea la sărbătoare era considerată aducătoare de sănătate și protecție împotriva bolilor, în special a febrei. Se credea că Dragobetele aduce belșug gospodarilor care îi respectă ziua.
Pragul dintre iarnă și primăvară
Perioada care începe la 24 februarie și continuă prin „zilele babelor” este una de tranziție. Dragobetele simbolizează tinerețea și reînnoirea, în opoziție cu Baba Dochia, personificarea iernii îmbătrânite care trebuie să plece.
Astfel, 24 februarie rămâne o zi cu o încărcătură aparte în cultura românească. Ea unește solemnitatea unei mari sărbători religioase cu exuberanța unei tradiții populare străvechi. Între jertfa Sfântului Ioan Botezătorul și bucuria Dragobetelui, românii au știut să păstreze echilibrul dintre credință, iubire, natură și speranță.
