Într-o serie de mărturisiri savuroase, dar și încărcate de tensiunea unei epoci apăsătoare, Dumitru Dragomir a rememorat episoadele în care a ajuns față în față cu unul dintre cei mai temuți oameni ai regimului comunist, fostul șef al Securității, Tudor Postelnicu.
Fostul președinte al Ligii Profesioniste de Fotbal a povestit că, în ciuda fricii generalizate care domina România acelor ani, el a ales o strategie complet diferită: confruntarea directă, condimentată cu umor și o atitudine aproape surprinzător de degajată.
Tudor Postelnicu – omul care inspira teamă în toată țara
Dragomir a descris atmosfera de atunci într-un mod plastic și fără menajamente:
„Nici Hitler nu inspira atâta frică”, a spus el, subliniind cât de puternică era aura de intimidare care îl înconjura pe Postelnicu. În acea perioadă, numele fostului ministru de Interne și șef al Securității era rostit cu ezitare – dacă era rostit.
Potrivit lui Dragomir, mulți dintre liderii vremii evitau chiar și să-i pronunțe numele. Se foloseau formule ocolitoare, aluzii, sau pur și simplu se opreau din propoziție. „Du-te la tovarășul…” – atât. Numele nu mai era necesar. Toată lumea știa despre cine era vorba.
Numele care nu se rostea
Fostul conducător din fotbal a povestit că până și personaje dure ale sistemului, oameni cunoscuți pentru severitatea lor, evitau să îl numească direct pe Postelnicu. Teama era atât de adânc înrădăcinată încât devenise reflex.
În contrast total cu această atmosferă apăsătoare, Dragomir susține că el adopta o atitudine complet diferită. Intra în birou și saluta cu o formulă extrem de familiară:
„Să vă trăiască familia!”
Reacția? Postelnicu îl privea lung și îl întreba dacă nu cumva este „dilău”. Iar răspunsul venea prompt și calm: „Nu, tovarășul ministru, dar să vă mai fac și pe dumneavoastră să râdeți.”
Această abordare, aparent riscantă, era de fapt calculată.
Strategia lui Mitică: umor, curaj și instinct
Dumitru Dragomir a explicat că secretul supraviețuirii sale într-un sistem dominat de frică era felul în care știa să se comporte. Spune că nu a avut niciodată un superior care să-l dușmănească, chiar dacă discuțiile erau aprinse.
L-a amintit inclusiv pe Mircea Sandu, alături de care a avut conflicte verbale în ședințe, dar fără ca relația să degenereze în dușmănie reală. „Ne înjuram în adunări generale, dar nu ne dușmăneam”, a mărturisit el.
În perioada comunistă, rutina sa devenise aproape mecanică: știa că, înainte ca „tovarășii” să ajungă la serviciu, urma să fie chemat la raport. Fie de Postelnicu, fie de alți lideri influenți ai sistemului. Iar după ora 17:00, spunea el, era aproape sigur că unul dintre aceștia îl convoca din nou.
Un joc periculos, jucat cu sânge rece
Mărturiile lui Dragomir schițează imaginea unei epoci în care frica era instrument de control, iar puterea era exercitată prin intimidare constantă. În acest context, atitudinea sa relaxată pare aproape incredibilă.
Totuși, dincolo de umor și replici îndrăznețe, se întrevede un instinct de supraviețuire bine dezvoltat. Dragomir susține că a știut mereu cât să forțeze nota și unde să se oprească.
Într-o Românie în care un nume nu era rostit de teamă, el a ales să spargă gheața cu o glumă. Un gest mic, dar care, în acele vremuri, putea avea consecințe uriașe.
Poveștile sale nu sunt doar anecdote savuroase din culisele puterii, ci și fragmente dintr-o perioadă în care curajul – fie el real sau bine calculat – făcea diferența dintre ascensiune și prăbușire.
