Au trecut doi ani de când Mioara Roman s-a stins din viață, iar în familia ei durerea nu s-a domolit, ci s-a așezat într-un fel tăcut, apăsător, transformată în amintiri și în goluri care se simt în cele mai neașteptate momente. Fiica ei cea mare, Catinca Zilahy, a vorbit deschis despre pierderea mamei, despre noaptea în care a primit vestea și despre felul în care acel episod i-a rămas întipărit în minte ca un „trigger” care încă o urmărește.
Mioara Roman a murit pe 23 februarie 2024, după ce, în ultimele luni, fusese îngrijită într-un centru privat. A lăsat în urmă două fiice, Oana Roman și Catinca Zilahy, dar și două nepoate, care au crescut cu prezența ei și cu poveștile ei, chiar și atunci când boala și fragilitatea au început să îi limiteze viața. Pentru Catinca, dispariția mamei a însemnat nu doar un moment de durere, ci și o rupere bruscă de un reper care, în mod paradoxal, părea că va rămâne mereu acolo, indiferent de câte încercări a adus timpul.
Noaptea care a transformat totul într-o traumă
Catinca spune că în noaptea aceea nu a reușit să doarmă aproape deloc. Nu doar pentru că durerea era proaspătă, ci pentru că vestea a venit într-un moment care, de obicei, aparține liniștii: în toiul nopții. Iar șocul trezirii, ora la care a fost anunțată, senzația de pericol și de neputință au creat o amprentă psihologică ce continuă să se activeze chiar și acum.
Ea mărturisește că, de atunci, trezitul la 3 dimineața a devenit un reflex încărcat de teamă. Un fel de alarmă invizibilă care o face să tresară, să se gândească instantaneu că „se mai poate întâmpla ceva rău”, deși rațional știe că nu e nimic. Este tipul acela de traumă care nu strigă, nu se vede, dar îți schimbă ritmul somnului, gândurile, felul în care îți începi ziua.
Cum a marcat Catinca ziua de 23 februarie
La împlinirea a doi ani, Catinca nu a simțit nevoia să facă gesturi publice sau ceremonii spectaculoase. A ales o formă de reculegere intimă: a rămas acasă, și-a făcut de lucru, a gătit, a umplut ziua cu gesturi mici, aproape domestice, ca și cum, prin rutină, ar fi putut ține în frâu valul de emoții.
Uneori, astfel de zile nu sunt despre „a face ceva special”, ci despre a supraviețui cu demnitate unei date care te doare. Despre a te ține ocupat tocmai ca să nu te prăbușești. Despre a accepta că doliul nu se măsoară în lumânări aprinse pe rețele sociale, ci în felul în care îți închizi ușa după tine și rămâi singur cu gândurile.
„A rămas în amintirea noastră”
Catinca spune că se gândește la mama ei des, aproape firesc, pentru că acum Mioara Roman trăiește în familie prin memorie. Nu mai e o prezență fizică, dar e o prezență care revine în conversații, în gesturi, în obiecte, în rețete, în replici rostite fără să îți dai seama că le-ai moștenit.
Și poate cea mai emoționantă parte este legătura dintre Mioara și nepoata ei, Calina. Catinca povestește că fiica ei o pomenește foarte des, își amintește întâmplări, lucruri învățate, momente petrecute împreună. Pentru un copil, amintirile sunt o formă de a păstra iubirea vie, iar faptul că numele Mioarei apare în continuare în casa lor arată că, dincolo de pierdere, a rămas ceva stabil: impactul ei asupra celor din jur.
Lecția care a rămas: demnitatea
Dintre toate lucrurile primite de la mama ei, Catinca spune că cea mai importantă lecție este demnitatea. Felul în care Mioara Roman a trecut prin greutăți, prin momente complicate, prin schimbări și dezamăgiri, fără să renunțe la verticalitate.
Iar dacă ar fi să transmită o singură lecție mai departe, către fiica ei, aceea ar fi loialitatea față de propriile principii. Catinca crede că e esențial să nu te lași modelat de presiuni, de influențe, de ceea ce „se poartă” sau „se cere”. Da, această alegere poate veni cu un cost. Te poate face mai singur, mai neînțeles, mai judecat. Dar, pe termen lung, ea spune că merită, fiindcă îți păstrează identitatea întreagă.
Relația tensionată cu Oana Roman
În același context, Catinca a vorbit și despre ruptura dintre ea și sora ei, Oana Roman. Spune că nu mai comunică, că a fost blocată și că totul ar fi pornit de la o declarație făcută într-o emisiune, ceva ce ar fi deranjat-o pe Oana. Problema, din perspectiva Catincăi, este că ruptura a fost unilaterală și că nu a existat posibilitatea unei discuții reale care să lămurească lucrurile.
Ea lasă să se înțeleagă că, după atâtea tensiuni și episoade, nici nu mai știe exact care a fost scânteia. Uneori, în relațiile de familie, conflictul aparent e doar ultimul strat peste multe frustrări nespuse, peste ani de sensibilități și interpretări diferite ale acelorași întâmplări. Iar când peste toate se așază și doliul, distanțele devin și mai greu de recuperat.
Un gol care nu dispare, doar se transformă
La doi ani de la moartea Mioarei Roman, Catinca descrie un proces pe care îl trăiesc mulți oameni: durerea nu se termină, doar se schimbă. Devine mai puțin zgomotoasă, dar rămâne prezentă în detalii, în orele târzii ale nopții, în zilele de comemorare, în amintirile copiilor.
Și poate că tocmai aici e adevărul cel mai greu: timpul nu șterge, ci învață. Învață familia cum să ducă lipsa. Învață inima cum să trăiască fără cineva drag, păstrând totuși iubirea intactă. Învață oamenii să transforme pierderea într-o moștenire de principii, demnitate și amintiri care nu mor.
