Dezvăluiri importante au fost făcute vineri seară, la Antena 3 CNN, de fostul șef al Parchetelor Militare, generalul Cătălin Ranco Pițu, cu privire la una dintre cele mai controversate deplasări externe ale lui Nicolae Ceaușescu: vizita oficială în Iran, desfășurată în perioada 18-20 decembrie 1989, chiar în plină desfășurare a evenimentelor de la Timișoara. Potrivit acestuia, în Dosarul Revoluției există o secțiune amplă dedicată acestui episod, intitulată „Ceaușescu, vizita în Iran”, care a fost atent analizată de procurorii militari de-a lungul anilor.
Anchetatorii au fost interesați să afle ce decizii a luat Nicolae Ceaușescu în acele zile, cum s-a raportat la situația internă din România și dacă, în timpul deplasării, a avut alte planuri decât cele oficial anunțate. Contextul era unul extrem de grav: la Timișoara, revolta populară luase amploare, iar regimul comunist se confrunta deja cu o criză majoră pe care nu mai reușea să o controleze în realitate, chiar dacă la vârf se transmiteau alte mesaje.
De-a lungul timpului, în jurul acestei vizite au circulat numeroase speculații. S-a spus, de exemplu, că Nicolae Ceaușescu ar fi plecat în Iran cu mari sume de valută sau chiar cu lingouri de aur la bordul avionului prezidențial. Au existat inclusiv zvonuri potrivit cărora, la întoarcerea în țară, ar fi fost însoțit de luptători care urmau să fie folosiți împotriva revoluționarilor de la Timișoara.
Fostul procuror militar a precizat însă că toate aceste variante au fost infirmate de probele din Dosarul Revoluției. Potrivit concluziilor anchetei, nimic din toate aceste scenarii nu s-a confirmat, iar deplasarea lui Ceaușescu în Iran a avut un scop strict politic și economic.
Mai exact, liderul comunist urmărea semnarea unui acord pe termen lung de colaborare economică și schimburi comerciale între România și Iran, într-un moment în care țara noastră traversa o criză energetică severă. Potrivit mărturiilor și documentelor analizate, Ceaușescu considera că România avea urgent nevoie de un astfel de acord. Planul său era ca statul român să livreze aproximativ trei milioane de tone de grâu în schimbul unor cantități mari de țiței și gaze naturale din Iran.
Cei care l-au însoțit în acea vizită au relatat că Nicolae Ceaușescu s-a arătat foarte mulțumit de rezultatele discuțiilor purtate la Teheran, convins că obținuse un aranjament avantajos pentru România, cel puțin din perspectiva intereselor sale de moment.
Mulți s-au întrebat, însă, cum a fost posibil ca liderul comunist să părăsească țara într-un moment atât de tensionat, când la Timișoara situația devenea tot mai gravă. Explicația oferită de Cătălin Ranco Pițu este că Nicolae Ceaușescu era convins că deține controlul total asupra evenimentelor. El primise asigurări de la conducătorii structurilor de forță că situația din Timișoara este „sub control”, iar pe baza acestor rapoarte a considerat că poate pleca fără riscuri.
În dimineața zilei de 18 decembrie 1989, în jurul orei 5:30, Ion Coman, secretar al Comitetului Central al PCR, i-ar fi transmis lui Ceaușescu că la Timișoara situația este controlată. În realitate, lucrurile erau departe de a fi liniștite, însă dictatorul a ales să creadă că represiunea pusă în mișcare de toate structurile de forță ale statului era suficientă pentru a opri protestele.
Chiar și așa, comportamentul lui Nicolae Ceaușescu în timpul vizitei a fost diferit față de alte deplasări externe. Martorii au povestit că, spre deosebire de obiceiul său de a sta în avion alături de membrii delegației și de a discuta diverse probleme, de această dată a rămas retras în cabina sa pe tot parcursul zborului către Teheran, care a durat aproximativ patru ore.
De asemenea, el nu a discutat cu nimeni din delegație despre ceea ce se întâmpla la Timișoara, ca și cum evenimentele nu ar fi existat. Totuși, există certitudinea că, în timpul vizitei și chiar din avion, a purtat mai multe discuții cu Elena Ceaușescu, rămasă în țară și lăsată să coordoneze situația în lipsa sa. Potrivit fostului procuror militar, în acea perioadă Nicolae Ceaușescu devenise tot mai suspicios și mai izolat, având încredere aproape exclusiv în soția sa.
Un alt aspect important ține de modul în care autoritățile iraniene au gestionat vizita și au încercat să îl protejeze pe liderul român de întrebările incomode legate de revolta din România. Ajunși la Teheran, jurnaliștii români au observat că, deși unele televiziuni locale relatau despre tensiunile de la Timișoara, presa oficială iraniană aborda subiectul într-o manieră favorabilă regimului de la București.
Potrivit relatărilor, principalul ziar iranian a prezentat informațiile despre evenimentele din România drept minciuni și încercări de sabotare a relațiilor româno-iraniene. Se vorbea chiar despre o presupusă conspirație internațională îndreptată atât împotriva Iranului, cât și împotriva lui Nicolae Ceaușescu.
În plus, jurnaliștii occidentali aflați la Teheran au încercat să îi adreseze lui Ceaușescu întrebări despre situația de la Timișoara și despre tulburările din România, însă au fost împiedicați să facă acest lucru. Securitatea iraniană a colaborat eficient cu cadre românești trimise în avans pentru pregătirea vizitei, astfel încât contactul liderului comunist cu presa incomodă să fie limitat cât mai mult.
De altfel, pregătirile pentru vizită începuseră cu zile bune înainte. Încă din 12 decembrie, specialiști români se deplasaseră în Iran pentru a pregăti acordurile economice și toate detaliile logistice ale întâlnirii oficiale.
Vizita din decembrie 1989 a fost, de fapt, și un gest de reciprocitate diplomatică. Nicolae Ceaușescu mergea la Teheran pentru a întoarce vizita făcută la începutul acelui an de Ali Khamenei, care, la acea vreme, era președintele Iranului și fusese primit la București cu toate onorurile de stat.
Astfel, ultimele informații desprinse din Dosarul Revoluției conturează o imagine mai clară asupra uneia dintre cele mai discutate deplasări externe ale lui Nicolae Ceaușescu. Dincolo de mituri, zvonuri și teorii spectaculoase, ancheta arată că vizita în Iran a avut drept miză principală obținerea unui acord energetic și comercial considerat vital de regim, într-un moment în care România se afla deja pe marginea prăbușirii. Iar în timp ce dictatorul negocia petrol și gaze la Teheran, revolta din țară se transforma, pas cu pas, în căderea definitivă a regimului său.
