Faptul că președintele rus Vladimir Putin nu a intervenit nici de această dată pentru a veni concret în sprijinul Iranului – lovit de atacurile Israelului și ale Statelor Unite – și nici nu a făcut un pas decisiv care să-l „salveze” pe ayatollahul Ali Khamenei, ucis la Teheran, nu a mai surprins aproape pe nimeni. Dincolo de condamnările rostite la nivel declarativ, Moscova a rămas, în esență, la același tipar pe care l-a urmat și după războiul de 12 zile din vara trecută: multă retorică, puține acțiuni cu cost real.
Explicația nu ține atât de o presupusă „trădare” a unui aliat, cât de felul în care funcționează, în practică, multipolaritatea invocată de Rusia. Într-o lume în care marile puteri își negociază permanent interesele, alianțele nu mai arată ca niște legăminte de apărare reciprocă, ci ca rețele flexibile de parteneriate, în care fiecare își păstrează libertatea de a se retrage când miza devine prea riscantă. O atitudine asemănătoare a adoptat și Beijingul, deși, economic, China a contribuit multă vreme la menținerea Iranului „pe linia de plutire”.
De altfel, chiar Putin a lăsat să se înțeleagă, încă de anul trecut, că nu dorește să discute public scenarii în care liderul suprem iranian ar fi asasinat. Întrebat de un jurnalist cum ar reacționa în cazul unei astfel de lovituri, liderul de la Kremlin a evitat subiectul: „Nici măcar nu vreau să discut despre asta.” Nouă luni mai târziu, după ce Khamenei a fost ucis la Teheran, reacția Rusiei a rămas încadrată în limitele care îi permit Moscovei să-și apere propriile priorități strategice.
Kremlinul a denunțat oficial uciderea lui Khamenei ca fiind „o crimă cinică” și un act care ar încălca normele de moralitate și drept internațional. Limbajul a fost, la prima vedere, mai dur decât în alte episoade în care Rusia și-a văzut un partener lovit sau înlăturat. Totuși, observatorii au remarcat imediat un detaliu relevant: comunicatul nu a indicat direct și explicit actorii responsabili. Cu alte cuvinte, mesajul a părut conceput să arate indignare, dar fără să închidă ușile către calculele diplomatice ale Moscovei.
A doua zi, tonul a fost și mai temperat. Purtătorul de cuvânt Dmitri Peskov a vorbit despre „profunda dezamăgire” provocată de eșecul discuțiilor dintre SUA și Iran, însă, în același timp, a exprimat „apreciere” pentru eforturile Washingtonului de a negocia pacea în Ucraina. A adăugat apoi fraza care a clarificat direcția: „în primul rând, avem încredere doar în noi înșine și ne apărăm propriile interese”. Tradus în termeni simpli, mesajul a fost că Moscova nu va lăsa dosarul Iranului să-i blocheze obiectivele majore, în special cele legate de războiul din Ucraina.
Mulți analiști au interpretat această reținere ca pe o nouă lovitură de imagine pentru Rusia, prezentată adesea drept un „aliat de nădejde”, dar care ar fi prea slăbită de războiul din Ucraina ca să-și apere partenerii. Există însă și o altă cheie de interpretare: nu este vorba neapărat de o slăbiciune bruscă, ci de un mod de operare constant. Strategia externă a Moscovei urmărește influență fără angajamente totale, pârghii fără asumarea responsabilității și flexibilitate maximă în regiuni unde relațiile se suprapun și se contrazic. În acest model, Iranul este un partener important, dar nu un „frate de arme” pentru care Rusia să accepte costuri existențiale.
În fața acuzațiilor că nu a sărit în apărarea Teheranului, rușii au invocat și un argument pragmatic: deși Moscova a propus, în timp, parteneriate militare mai profunde, Iranul nu a mers până la capăt cu astfel de formule. În interiorul elitei iraniene există viziuni diferite: tabăra dură, anti-americană, vede apropierea de Rusia și China ca pe o necesitate, în timp ce conservatorii care insistă pe independență strategică se tem de dependența excesivă de orice putere externă. Aceștia din urmă susțin că Rusia își balansează mereu propriile interese și nu va pune vreodată pe primul loc preocupările de securitate ale Iranului.
După războiul de 12 zile din iunie anul trecut, poziția Moscovei a fost, din nou, că Iranul nu ar fi cerut oficial asistență militară directă și că, în trecut, Teheranul ar fi refuzat inclusiv o integrare mai profundă în planificarea comună de apărare aeriană. Chiar și atunci când Rusia a ajutat, punctual, Iranul să-și consolideze aparatul de securitate în momente sensibile, a făcut-o într-un mod calculat, fără să-și asume riscuri care ar fi putut declanșa o confruntare directă cu adversari puternici.
În plus, relația dintre cele două state, deși strânsă în anumite dosare, rămâne în esență tranzacțională. Documentele recente de cooperare nu seamănă cu un pact de apărare mutuală. Nu există obligația explicită a intervenției militare în cazul în care una dintre părți este atacată și nu există o arhitectură comună de decizie comparabilă cu alianțele clasice. Cu alte cuvinte: Rusia poate condamna, poate oferi sprijin politic, informațional sau tehnic, dar nu este legată juridic de un „trebuie” militar.
Se adaugă și realitatea că balanța utilității s-a schimbat. În 2022, Rusia avea nevoie acută de anumite capabilități furnizate de Iran, iar cooperarea era, pentru Moscova, o urgență. Între timp, Rusia s-a adaptat, iar dependența sa de Teheran nu mai este la același nivel. În oglindă, Iranul ar avea astăzi mai multă nevoie de Rusia decât invers, însă rămâne un partener economic secundar pentru Moscova și este puțin probabil să ajungă vreodată comparabil, ca importanță economică, cu actori regionali cu care Rusia păstrează canale largi, stabile și profitabile.
Un alt factor este limita de capacitate. Rusia este angajată într-un război de uzură în Ucraina și evită, pe cât posibil, deschiderea unui al doilea front care ar însemna costuri militare, logistice și politice suplimentare. În paralel, Moscova încearcă să mențină relații funcționale cu Washingtonul, indiferent de tensiuni, și nu are interesul să escaladeze direct un conflict cu Israelul, mai ales într-un context regional în care are propriile calcule și sensibilități.
Rămâne întrebarea care a alimentat comparațiile: de ce Rusia nu a procedat ca în cazul lui Bashar al-Assad, pe care l-a putut extrage și adăposti, după ce a fost înlăturat de la putere? Diferențele sunt majore. În Siria, Rusia avea o infrastructură, o prezență și pârghii operaționale care făceau posibilă o astfel de evacuare. În cazul Iranului, o asemenea operațiune ar fi presupus un risc enorm, o fereastră de timp extrem de scurtă și, posibil, un conflict diplomatic direct cu actorii care controlau escaladarea. În plus, nu este nici clar dacă a existat cu adevărat un plan concret de retragere a lui Khamenei spre Moscova sau dacă informațiile vehiculate au rămas la nivel de speculație.
Pe deasupra, există și dimensiunea personală și ideologică. Potrivit unor evaluări citate de experți, Khamenei nu părea să-și lege supraviețuirea individuală de supraviețuirea Republicii Islamice. Vorbea deschis despre riscul de a fi ucis și, pentru unii observatori, părea împăcat cu ideea, în logica martiriului și a unei continuități de regim care ar trebui să meargă mai departe chiar și după dispariția liderului suprem.
În concluzie, absența unei intervenții rusești nu este atât un accident, cât o consecință a felului în care Moscova își construiește relațiile: parteneriate puternice pe anumite dosare, dar fără garanții militare totale; sprijin selectiv, dar fără sacrificarea obiectivelor majore; solidaritate de discurs, dar pragmatism rece atunci când costul ar putea lovi direct securitatea regimului și strategia sa în Ucraina.
