Aleksandr Dughin susține că Rusia ar putea ajunge să repete „scenariul Iranului” după eliminarea liderului suprem Ali Khamenei. Considerat de mulți drept unul dintre ideologii influenți ai conceptului de „lume rusă”, Dughin a lansat, în ultimele mesaje publice, un avertisment sumbru: dacă Iranul se prăbușește sub presiunea militară și politică, următoarea țintă majoră ar putea deveni chiar Moscova, iar Vladimir Putin ar putea fi vizat direct.
Într-o serie de postări pe rețelele sociale, Dughin a descris momentul ca fiind unul de cotitură și a transmis că „s-a terminat” etapa în care Rusia putea să întrețină imaginea unei vieți interne liniștite, ca și cum războiul și confruntarea cu Occidentul n-ar schimba radical realitatea. În viziunea lui, strategia de a proiecta normalitate și stabilitate ar fi epuizată, iar pericolul ar bate la ușă.
Ideologul rus leagă explicit soarta Rusiei de capacitatea Iranului de a rezista. El afirmă că, la nivel global, balanța depinde de cât de mult poate ține piept structura de forță iraniană, sugerând că o eventuală cedare a Teheranului ar deschide drumul unui model repetabil: presiune externă, lovituri țintite, destabilizare internă și schimbare de regim. Dacă Iranul se prăbușește, spune Dughin, Rusia ar fi următoarea pe listă.
În același timp, Dughin îl descrie pe Donald Trump într-un registru contradictoriu: pe de o parte, declară că îl „admiră” pentru decizii rapide și pentru determinare; pe de altă parte, îl caracterizează în termeni extremi, acuzându-l că ar întruchipa o forță distructivă, mai ales dacă ar urmări explicit răsturnarea regimurilor ostile. Din această perspectivă, Dughin sugerează că „furia” și logica ofensivă atribuite lui Trump ar putea fi îndreptate, într-un pas următor, împotriva lui Putin.
Pornind de aici, Dughin cere măsuri radicale în interiorul Rusiei: militarizare totală, mobilizare imediată, reorganizări și rotații masive de personal, plus o schimbare de ritm în conducerea țării. El lasă să se înțeleagă că elita de la Moscova ar evita exact aceste decizii dure, preferând o inerție administrativă și o aparență de control, în timp ce amenințarea ar crește.
Într-o cheie simbolică, Dughin propune inclusiv reambalarea războiului din Ucraina într-o denumire cu încărcătură mesianică, sugerând că o etichetă și o narațiune mai „totală” ar putea modifica moralul, disciplina internă și obiectivele militare. Mesajul, de fapt, nu este despre nume, ci despre escaladarea mentalității de război: trecerea de la o confruntare gestionată politic la o mobilizare prezentată ca existențială.
Cel mai alarmant element din discursul său este întrebarea, pusă public, despre un scenariu extrem: dacă se repetă asupra Rusiei o operațiune de tipul celei atribuite Occidentului în Iran, există un protocol? există un plan de continuitate? există o structură care să țină statul „pe linia de plutire” în cazul unui șoc major la vârf? Prin aceste întrebări, Dughin nu doar avertizează, ci semnalează o anxietate de securitate în interiorul spațiului ideologic pro-Kremlin: frica de lovituri țintite, de vulnerabilități interne și de pierderea controlului.
Declarațiile sale trebuie privite și ca instrument de presiune politică internă. Dughin nu vorbește doar către public, ci și către cercurile de putere: cere accelerare, disciplină, decizii drastice și o schimbare de paradigmă. În același timp, astfel de mesaje pot avea și rol de propagandă defensivă, justificând din timp măsuri excepționale prin invocarea unei amenințări imediate și inevitabile.
Pe scurt, Dughin încearcă să transforme șocul produs de evenimentele din Iran într-un argument pentru mobilizare totală în Rusia. El transmite că lumea intră într-o etapă în care liderii pot deveni ținte, regimurile pot fi destabilizate rapid, iar cine nu se pregătește din timp riscă să fie lovit „următorul”.
