Actorul Eugen Cristea, în vârstă de 73 de ani, trăiește de aproape un an o viață complet schimbată. După dispariția soției sale, actrița Cristina Deleanu, și-a asumat singur toate responsabilitățile zilnice: gospodăria, facturile, drumurile, dar și lupta cu dorul. Deși este pensionar, nu s-a retras din activitate și continuă să joace, spunând că munca îl ține în picioare și îl ferește de gândurile apăsătoare. Într-un interviu acordat în exclusivitate, Eugen Cristea a vorbit deschis despre scumpiri, despre pensia pe care o primește după o viață dedicată scenei, despre averea strânsă în timp și despre revolta lui față de modul în care sunt tratați pensionarii în România.
Singur după pierderea soției, dar încă pe scenă
După decesul Cristinei Deleanu, Eugen Cristea a rămas singur în casa care le-a fost amândurora refugiu. Spune că încearcă să păstreze o disciplină a zilelor, să nu se lase înghițit de tristețe. Tocmai de aceea continuă să joace, să colaboreze, să fie prezent în proiecte: nu doar din nevoia unui venit suplimentar, ci mai ales pentru echilibrul psihic.
În paralel, se pregătește și pentru parastasul de un an al soției, un moment greu, încărcat de emoție, care îi reamintește cât de strâns au fost legați și cât de mult i-a schimbat viața plecarea ei.
„Creșteri de preț golănești!” Revolta actorului față de scumpiri
Eugen Cristea spune că România a ajuns într-un punct în care, dincolo de statistici și discursuri politice, realitatea din magazine este tot mai dură. Actorul povestește că a văzut scene care l-au răscolit: bătrâni care cumpără parizer „la gramaj”, trei-patru felii, cât să-și țină loc de masă.
El consideră că nu e vorba doar despre scumpiri, ci despre o degradare a demnității, despre oameni care au muncit o viață și ajung să calculeze fiecare leu pentru strictul necesar. Spune că îi vede și pe lângă covrigării sau magazine mici, în frig, cerând ajutor. Unii, afirmă el, nu cer mâncare, ci bani, pentru că în spatele foamei sunt alte urgențe: medicamentele, factura la lumină, întreținerea.
Actorul recunoaște că, atunci când poate, ajută. Dar e revoltat că s-a ajuns aici și are un mesaj dur pentru cei care decid politicile economice: „Rușine”, spune el, arătând că pensionarii nu ar trebui să fie împinși la limita supraviețuirii.
Facturile îl apasă: „S-au triplat!”
Deși se descrie ca un om calculat, atent la buget, Eugen Cristea spune că până și pentru cineva disciplinat financiar, valul de scumpiri devine greu de gestionat. În ultima perioadă, facturile și întreținerea i-au crescut constant, iar el simte că orice lună poate aduce o surpriză.
A dat exemplul unei sume neclare, apărută ca restanță, care l-a luat prin surprindere, dar și al cheltuielilor de zi cu zi care s-au transformat în „luxuri mici”. Până și o cafea luată de la chioșc a devenit, spune el, o cheltuială tot mai mare, după ce prețul a crescut treptat.
În privința întreținerii, actorul susține că sumele au urcat de la o lună la alta, cu diferențe consistente. Iar concluzia lui e tăioasă: nu mai vorbim despre fluctuații normale, ci despre creșteri pe care le percepe ca nedrepte și greu de justificat.
Ce pensie primește după 50 de ani de scenă
Întrebat direct ce pensie are, Eugen Cristea a ales să răspundă fără ocolișuri: spune că primește lunar 7.000 de lei, sumă comparabilă cu pensia pe care o avea și soția sa, Cristina Deleanu. Menționează că, în zona teatrului, pentru actorii cu vechime foarte mare, există multe pensii în acest registru, însă subliniază imediat un lucru important: chiar și așa, cheltuielile crescute și faptul că a rămas singur fac ca banii să se ducă rapid.
De aceea, continuă să muncească. Spune răspicat că nimeni nu i-a dat nimic „de-a gata”, că tot ce are a fost obținut cu muncă, cu ani de scene, repetiții, turnee și sacrificii personale.
Averea strânsă în timp: „Două garsoniere, asta e tot”
Într-o confesiune care contrazice multe presupuneri despre „viața luxoasă” a artiștilor, Eugen Cristea spune că averea lui nu e spectaculoasă: a locuit împreună cu Cristina Deleanu într-o garsonieră, iar, la un moment dat, a mai cumpărat o garsonieră în același bloc, pentru mama sa, care se îmbolnăvise și avea nevoie să fie aproape, sub supraveghere și îngrijire.
Aceasta, spune el, este în mare „averea” lui: două garsoniere, cumpărate din necesitate și din grijă pentru familie, nu din dorința de acumulare. După moartea soției, i-a rămas partea lor de viață împreună, însă actorul mărturisește că formalitățile și taxele legate de moștenire l-au împovărat.
A doua garsonieră a devenit acum un spațiu de depozit, în care a strâns cărți, obiecte cu valoare sentimentală, lucruri care păstrează memoria unor etape din viața lui. Spune că, de fapt, acolo se află o parte din istoria lui personală, nu doar niște bunuri.
Un gest de memorie: lansează un volum dedicat Cristinei Deleanu
În încercarea de a păstra vie imaginea Cristinei Deleanu și de a-i onora cariera, Eugen Cristea anunță lansarea volumului „Cristina Deleanu – o flacără a teatrului românesc”. Precizează că el nu este autorul, ci unul dintre apropiații familiei, iar cartea adună interviuri ale actriței și articole apărute după moartea ei.
Evenimentul de lansare este programat pentru 6 martie 2026, de la ora 17:00, la Muzeul Național al Literaturii Române, iar actorul spune că îi așteaptă pe toți cei care au prețuit-o pe Cristina Deleanu și i-au urmărit parcursul.
În același timp, Eugen Cristea punctează un detaliu care l-a deranjat în trecut și care spune ceva despre felul în care vede el respectul pentru muncă: la lansare, cărțile se vând, nu se oferă gratuit. Consideră că e normal ca o carte să fie cumpărată, nu „luată” ca un obiect fără valoare, și povestește cu amărăciune că la o lansare anterioară unii invitați ar fi tratat volumul ca pe un suvenir, fără să ceară voie.
Dincolo de tonul ușor ironic, mesajul lui rămâne același: respect pentru muncă, respect pentru creație, respect pentru oameni.
Portretul unui artist care nu cere compasiune, ci normalitate
Din declarațiile lui Eugen Cristea se conturează imaginea unui om care nu își plânge de milă, dar care refuză să tacă în fața unei realități pe care o consideră nedreaptă. Un actor cu decenii de scenă în spate, rămas văduv, care își duce singur zilele, își plătește facturile, își respectă profesia și își apără, cu voce tare, generația care a muncit o viață și ajunge să cumpere „trei felii de parizer”.
