Gărzile Revoluției iraniene (IRGC) au transmis luni că ar fi vizat biroul premierului israelian Benjamin Netanyahu într-un nou val de atacuri cu rachete, potrivit agenției iraniene MEHR. Declarația apare pe fondul unei escaladări militare majore între Iran și Israel, după loviturile lansate la finalul lunii februarie asupra unor obiective de pe teritoriul iranian, atacuri atribuite Statelor Unite și Israelului.
Într-un comunicat al Departamentului de relații publice al IRGC, operațiunea este descrisă ca făcând parte din „al zecelea val” de lovituri, iar țintele ar fi inclus atât biroul lui Netanyahu, cât și reședința comandantului forțelor aeriene israeliene. Partea israeliană nu a confirmat informațiile, iar revendicarea trebuie analizată în contextul războiului informațional purtat de cele două state, în care mesajele publice au rol strategic, nu doar informativ.
„Soarta prim-ministrului regimului sionist este învăluită în incertitudine”, susține sursa citată, într-o formulare menită să amplifice presiunea psihologică și să alimenteze percepția de vulnerabilitate la vârful conducerii israeliene.
IRGC afirmă că ar fi folosit rachete balistice „Kheybar Shekan” într-un atac „țintit și surpriză”, prezentat ca o lovitură cu miză simbolică și operațională. O declarație similară a fost reluată și de agenția Fars, care indică aceleași ținte: biroul premierului și sediul comandantului forțelor aeriene.
În paralel, luni dimineață au circulat pe rețelele sociale informații potrivit cărora Benjamin Netanyahu ar fi părăsit Israelul și s-ar fi refugiat în Germania. Cabinetul premierului a respins însă zvonurile, precizând că Netanyahu a avut duminică, 1 martie, întâlniri la Tel Aviv cu ministrul apărării, șeful Statului Major și directorul Mossadului, mesaj care urmărește să contracareze rapid speculațiile și să transmită că lanțul de comandă rămâne funcțional.
Revendicarea IRGC este încadrată explicit drept răspuns la asasinarea liderului suprem iranian, într-un climat în care Teheranul a ridicat miza retorică a „răzbunării” și a prezentat riposta drept „drept și datorie”. În acest tablou, operațiunile din 28 februarie sunt invocate ca punct de cotitură: Israelul le-a denumit „Operațiunea Răgetul Leului”, iar Statele Unite „Operațiunea Furia Epică”, două etichete care reflectă, fiecare în registrul său, dimensiunea de comunicare și justificare publică a acțiunilor militare.
Iranul a acuzat, totodată, Washingtonul că a lovit în timp ce erau în desfășurare negocieri nucleare și a avertizat anterior că orice atac asupra sa va avea consecințe asupra „stabilității regionale”. În acest context, fiecare nouă revendicare devine și un instrument de descurajare: fie că lovitura a avut sau nu efectul descris, mesajul urmărește să sugereze capacitatea de a atinge ținte sensibile și de a menține presiunea pe termen scurt și mediu.
Până la apariția unor confirmări independente, episodul rămâne, în esență, o confruntare de declarații: Iranul revendică o lovitură cu valoare simbolică maximă, Israelul nu confirmă și combate zvonurile privind liderul său, iar publicul primește informații filtrate prin logica propagandei, a securității operaționale și a războiului psihologic.
