Publicul o cunoaște pe Irina Margareta Nistor drept una dintre cele mai puternice și recognoscibile voci ale cinematografiei românești, însă dincolo de microfon și de reflectoare se află o femeie autoironică, sensibilă și surprinzător de vulnerabilă. Departe de imaginea sobră pe care unii i-o atribuie, ea este prima care glumește pe seama propriei persoane. Își descrie vocea drept „gâjâită”, deși pentru generații întregi a fost sunetul libertății, al filmelor interzise și al unei lumi la care românii visau.
Deși mulți îi spun că vocea ei este pasională și inconfundabilă, Irina Margareta Nistor mărturisește că și-ar fi dorit uneori să aibă o voce „frumoasă și lină, ca de radio”. Paradoxal, tocmai această particularitate a transformat-o într-un simbol. Un simbol care a ajuns să însemne, pentru unii, mai mult decât divertisment.
O poveste care a emoționat-o profund este cea a lui Alexandru, un tânăr cu autism, despre care mama lui spune că „funcționează” pe vocea Irinei Margareta Nistor. Tânărul nu comunică aproape deloc cu cei din jur, însă atunci când o aude vorbind, reacționează și se liniștește. În perioada Oscarurilor, când apărea frecvent la televizor, Alexandru ar fi fost extrem de fericit. „Asta mi se pare cel mai frumos dar”, a mărturisit ea într-un interviu, vizibil emoționată.
Viața personală a criticului de film a fost însă mult mai discretă. Irina Margareta Nistor spune că nu s-a simțit niciodată cu adevărat singură, chiar dacă trăiește singură. Glumește că locuința ei este „înconjurată de fantome simpatice”, referindu-se la bunicii și părinții săi, care au locuit cândva acolo. Îi este greu să-și imagineze că ar putea împărți spațiul cu altcineva. „Uneori mi-e greu să mă suport și pe mine”, spune cu sinceritate.
Dorul de mamă rămâne una dintre cele mai profunde emoții din viața ei. Este convinsă că este protejată permanent și că primește „mesaje” prin intermediul viselor unei prietene care nu a cunoscut-o niciodată pe mama sa. Pentru ea, aceste coincidențe au un sens și îi oferă liniște.
În plan sentimental, Irina Margareta Nistor a trăit o experiență scurtă, dar intensă. S-a căsătorit la 30 de ani, într-un moment în care simțea presiunea timpului și a convențiilor. Logodna a fost, spune ea, de poveste: în ajun de Crăciun, într-o rochie roz pal cu fir de argint, adusă din străinătate de mama sa. Nunta a avut loc în grădina casei, cu mașină decapotabilă și mult entuziasm.
Însă mariajul a durat doar trei luni. A ales să pună punct unei relații care devenise toxică, preferând liniștea și echilibrul în locul compromisului. Ulterior, fostul soț și-a refăcut viața și are copii, iar ea privește totul cu luciditate și chiar cu umor. „Mai bine că nu i-am stricat viața omului”, spune, cu o ironie fină.
În privința maternității, decizia de a nu avea copii a fost una conștientă. În tinerețe, în plin comunism, credea că viitorul nu va aduce schimbări majore și nu își dorea să aducă un copil într-o societate pe care o considera sufocantă. Mai târziu au existat momente de regret, dar în timp a ajuns la concluzia că poate nu ar fi fost un părinte potrivit pe termen lung.
Irina Margareta Nistor a vorbit deschis și despre teme delicate, inclusiv despre demnitate și suferință. A mărturisit că nu și-ar dori să trăiască într-o stare de degradare severă și că le-a spus apropiaților ce ar trebui să facă în eventualitatea unei boli grave precum Alzheimer. Pentru ea, ideea de a-și pierde autonomia este greu de acceptat.
Dincolo de declarațiile care pot surprinde, rămâne imaginea unei femei puternice, care a trăit intens, cu pasiune pentru film, pentru frumos și pentru libertate. O prezență unică în cultura românească, cu o voce care a marcat generații și cu o viață trăită după propriile reguli.
